Pentru că mulţi dintre voi v-aţi exprimat curiozitatea, pe reţelele sociale, la secţiunea publică de comentarii sau în mesajele private, de ce nu-mi fac cunoscută identitatea sau mai clar fie spus, de ce nu fac publică o poză cu mine, anonimul din spatele campaniei petiţionare „Handicapat indignat”?
Oameni buni, răspunsul este simplu: Nu-mi doresc ca în această acţiune de promovare a drepturilor persoanelor cu dizabilităţi din România şi Uniunea Europeană, să fie vorba numai despre mine.
Credeţi-mă, nu sunt nici mai fotogenic, nici mai inteligent decât vreunul dintre voi.
Mai direct fie spus: Eu, ca handicapat din naştere şi fără putinţa de a munci, mor de foame şi trăiesc ca animalul uitat în grajd, de aceea îmi doresc să am la dispoziţie o sursă rezonabilă de venit, la fel cum se întâmplă în: Franţa, Germania, Suedia, Spania, Italia, ş.a.m.d., iar nu o Indemnizaţie nenorocită de handicap, de doar 500 lei=100 €uro, pe lună;
Sau dacă Guvernul României mi-ar fi acordat întreaga pensie de urmaş după decesul tatălui meu, iar nu jumătate din ea, cum se întâmplă în prezent, plus alte multe nedreptăţi şi înjosiri la care sunt supus de către mai toate instituţiile locale, naţionale sau europene…, eu aş fi rămas liniştit în banca mea şi niciodată n-aş fi devenit Handicapat indignat!
Am devenit Handicapat indignat pentru că nu trăim într-o lume ideală, dimpotrivă chiar, trăim într-o Românie şi Uniune Europeană, în care politicienii mafioţi, populişti şi tâmpiţi, ne conduc destinele prin istoria contemporană, fără să-i intereseze vreun pic despre cât de grea a devenit viaţa pentru omul obişnuit, fie el pensionar, bugetar, muncitor la privat sau asistat social.
Viaţa este cu atât mai inaccesibilă, inumană şi teribilă pentru persoanele cu dizabilităţi, ce depindem într-o covârşitoare măsură de ajutorul familial, dacă el există, cât şi de sprijinul, atât instituţional, dar mai ales uman, al societăţii, în asamblul ei.
Trebuie să înţelegeţi un lucru, voi: Politicieni, jurnalişti, asistenţi sociali, voluntari, formatori de opinie, blogări, că persoanele cu handicap sunt ca şi condamnate la moarte, fără proces, dar mai ales, ceea ce este îngrozitor, fără călău, să ne decapiteze ca în vremea Evului Mediu, dacă suntem lăsaţi fără sprijinul familiei, în particular şi fără sprijinul societăţii, în general!
Mai pe scurt: Noi, handicapaţii, suntem ca şi morţi, fără voi şi fără grija voastră neîntreruptă, în preajma noastră!
8 septembrie 2020
HANDICAPAT indignat 